Author: teo

Sâmbăta trecută am fost la teatru şi am văzut O scrisoare pierdută de Caragiale. Nu, nu sunt în România, am văzut piesa aici în Suedia, chiar în oraşul în care stau eu.

Asociaţia românilor din Sölvesborg împreună cu teatrul Al. Davila din Piteşti au reuşit, cu sprijinul primăriei din Sölvesborg să organizeze acest spectacol gratuit.

Spectacolul a avut un fel de subtitrare în suedeză (un proiector care afişa textul pe un ecran în josul scenei), dar cu toate astea nu a fost sala plină, dar totuşi a fost ceva lume, majoritatea români, dar şi câţiva suedezi.

Piesa a fost destul de bine jucată cu plusuri şi minusuri. O parte care mi-a plăcut, dar pe care am înţeles-o abia spre final a fost afişarea unui ceas în mijlocul căruia era scris anul 1880 la începutul piesei. Atunci mi-am zis ce bine că e arătat anul în care se petrece acţiunea, dar ceasul a apărut şi pe la mijlocul piesei iar anul s-a schimbat în 1980 şi majoritatea actorilor ş-au schimbat costumele în funcţie de anul respectiv. Spre final a mai apărut o dată ceasul şi de data asta anul a fost schimbat în 2008 şi de data asta personajele au apărut îmbrăcate în haine contemporane. Acest ceas reprezintă faptul că întâmplările din O scrisoare pierdută sunt valabile pentru orice perioadă, dar nu ştiu câţi au înţeles asta, oricum nu prea ştiu câţi dintr românii de acolo au înţeles esenţa piesei…

Suedezii prezenţi la spectacol nu cred că au înţeles mare lucru. În primul rând subtitrarea nu era deloc sincronizată. Era cineva care dădea space la nişte pps-uri şi ori era prea în urmă atunci când se vorbea repede, ori prea înainte că nu urmărea bine ce se vorbeşte cu ce scria. Pe lângă subtitrări nesincronizate e greu de tradus Caragiale cu glume subtile de genul ”curat murdar” sau ”renumeraţie”. Pentru suedezi a fost greu să urmărească piesa şi din cază că aceleaşi personaje au avut diferite nume odată Zaharia altă dată Trahanache, odată Tipătescu, altă dată Fane şi altă dată Ştefan, odată Zoe altă dată Joiţica şi altă dată coana(cum o fi fost tradus). Cei care nu ştiau piesa nu aveau de unde să ştie cine-i cine şi nici ce diminutive se folosesc în româneşte, subtitrările ne fiind din cele mai bune, a fost greu să îşi dea seama cine vorbeşte şi astfel să facă legătura cu numele.

Ce nu mi-a mai plăcut a fost faptul că Ghiţă, poliţaiul, a fost transformat în femeie, iar Farfuridi şi Brânzovenescu au dispărut total din spectacol.

Oricum eu le mulţumesc şi le doresc succes în continuare celor de la teatrul Al. Davila că am înţeles că o să aibă spectacole prin tot nordul. Avuseseră la Malmö, apoi au venit la noi şi am înţeles că vor avea şi în Copenhaga.

O prezentare mioritică la intrarea în sală